Lumina mea din intuneric

Multi erau manati intr-acolo, se tacea. Inghesuiti erau, se suspina. Golul dimprejur il domina, din fata si mai dinspre plafon, un cub puternic. Lumina abia-mi mai palpaia la doi centimetri in preajma nasului, dar senzatia de cub atotstapanitor n-am s-o uit niciodata: o fanfara se impingea peste noi, cu muchiile ei cu tot, afara din acel televizor. Murise… Da, murise un suprem si-l ingropau, iar acel martie cand mama m-a dus cu sine intr-o sala imensa, plina de batiste si unde m-am intalnit cu televizorul, a fost, ca pentru colonelul Aureliano Buendía copil, dupa-amiaza in care tatal sau l-a luat de mana si l-a dus sa-i faca cunostinta cu gheata.

Mult mai tarziu mi-am dat seama si mi-am adus aminte, precum acelasi colonel in fata plutonului de executie, ca in toata viata mea eu nu am vazut nici un mort. Dar daca viata de dupa viata exista si daca omul se reface acolo cu toate simturile tefere, inseamna ca primul mort pe care am sa-l vad voi fi chiar eu… Da, bineinteles ca eu, asa dupa cum si altii, care pretind ca au fost pe punctul de a trece dincolo, povestesc ca, desprinzandu-se din ei insisi, inainte de toate si-au contemplat speriati propriul corp. Eu nu m-am mai contemplat de pe la oglinzile varstei de zece ani: o fata de var, par negru, capul usor inclinat intr-o parte, ca la orice copil care vede mai bine cu un ochi decat cu celalalt.

• John Barrymore, „cel mai mare” Hamlet și Richard al III-lea al epocii sale
• Alphonsine, curtezana pariziană care a inspirat romanul „Dama cu Camelii” și opera „Traviata”

Apoi oglinda ca si mobilierul din jur, de o culoare imposibila, abia astazi imi dau seama de asta, mobile roz, s-au naruit in memorie si continua acolo, ca toate celelalte imagini, sa pluteasca. Bunaoara, pe prietenele mele de aceeasi varsta de pe la opt, noua ani le-am intalnit douazeci de ani mai tarziu: functionare, surori medicale prin tarile noastre marunte din nord: Marmatia, Sylvania, Biharia. Cu cateva dintre ele am facut dragoste, neputandu-mi sterge din minte, nici in acele clipe, chipul lor din clasa a doua sau a treia. N-am vazut nici un mort, nici un tiran. Ultimul crampei de lume pe care cred ca l-am zarit a fost marea. Nu intinderea ei, nu valurile, ci reflectarea Soarelui in oglinda apei.

Stateam mai tot timpul cu fata aproape lipita de fata linistita a marii doar cat sa prind cateva resturi de rasfrangeri. Intalneam marea pentru intaia oara. Ne luase mama, pe mine si pe sora mea, si ne dusese la Eforie-Sud, in vara aceluiasi ‘65. Din nou mult mai tarziu aveam sa aflu ca asezarea se chemase inainte de razboi Carmen Sylva. Purtase numele reginei-poete care deschi­sese prima scoala si primul asezamant pentru orbi in Vechiul Regat al Romaniei.

La scoala aceea aveam sa dau si eu de primele munci; din asezamantul Vetrei Luminoase aveam sa incerc a randui si eu in tara asta soarta orbilor. Se spune, prin urmare, ca, atunci cand patrunzi in moarte clinica, ti se arata de undeva o lumina ori o fiinta de lumina ademenitoare, care te tot indeamna sa treci dincolo… Persia lui Zarathustra pretinde ca lumina aia e de fapt o fata de o frumusete rapitoare, cu toate florile seductiei in floare, cheman­du-te la ea peste o punte cat taisul de sabie ce despica aerul de deasupra abisului.

Iar lumina aceea incarnata in femeie te ispiteste, o simti ca te asteapta, te iubeste. Pe unii lama spadei nu-i sperie si, cu talpile zdrente, ajung de cealalta parte. Pe mine insa, un tactil, care si fulgii de nea ii incearca cu buzele, m-ar taia numai vederea lamei, darmite atingerea ei. As vasli inapoi cu toata puterea bratelor, as trage indarat cu dintii si cu ghearele, spre mocirla acestei lumi, calda, plina de miasme si miresme, dar unde orbii nu traiesc in intuneric dupa cum isi inchipuie tembelomultimea, ci intr-o „ceata luminoasa“, cum nu conteneste de a spune fratele Borges, dar nu-l aude nimeni.

M-as tari inapoi din fata acelei lumini pana in mlastina zilei de azi, unde n-am vazut nici un mort, nici un tiran, unde singurii oameni pe care i-am auzit murind, si tot la televizor, au fost Ceausestii. M-as intoarce cu orice pret inapoi, in smarcurile cetoase ale prezentului, cu singura memoria mea destul de rau prevestitoare, amintindu-si de acum totul si purtandu-se pe deasupra apelor…